Recurs normalitate

Terapia prin virtute și fericirea de a iubi înțelept

Tereza-Brîndușa Palade

Recurs la normalitate, cartea recent publicată la Galaxia Gutenberg  a Pr. Iosif Tiba (în ultimii ani, unul din cei mai prolifici autori catolici români), este o sinteză  între un ghid de ”terapie spirituală” creștină și un manual de etică a virtuților. Autorul pornește de la premisa că trăim într-o lume ”anormală”, în care virtuțile au în general o presă proastă, din cauză că sunt de obicei înțelese doar ca privațiuni. Într-un sens mai profund, autorul invocă dorința fundamentală a omului de a iubi și de a fi iubit, trăind în comuniune cu persoanele care îi sunt la inimă și inabilitatea ”adulților” de a comunica cu persoanele cele mai importante din viața lor, care conduce de multe ori la eșecuri relaționale. Neîncrederea realistă a Pr. Iosif Tiba în ”maturitatea adulților” reflectă, desigur, și o bine asimilată experiență pastorală, o vocație de a privi inima rănită a omului și de a căuta surse de alinare.

La fel ca la Aristotel, nici în lectura Pr. Tiba virtuțile nu stau ca un scop în sine. Ele sunt un mijloc pentru a atinge fericirea, care depinde de experiența prieteniei și a iubirii – de deschiderea de sine și de efortul de ”a pune lemne în fiecare zi” pentru a întreține focul iubirii. Această fericire, înțeleasă ca o misiune de a întreține iubirea, este adevăratul scop al omului.

Omul contemporan este de obicei nesănătos, observă autorul, cu același realism hrănit de practica pastorală. El are nevoie de virtuți – privite, la fel ca la Aristotel, ca niște dispoziții stabile hrănite de obișnuință – pentru a putea trece dincolo de cultul propriului eu și a-și atinge finalitatea, adică fericirea. Are nevoie, în primul rînd de virtuțile morale, în absența cărora, chiar dacă este un mare intelectual, nu poate fi numit un ”om bun”. Are nevoie și de ”virtuțile cardinale”, fără de care nu își poate defini personalitatea (prudența, dreptatea, tăria sau forța și cumpătarea sau temperanța). Autorul examinează în cîteva capitole semnificația virtuților cardinale, recurgînd nu numai la filozofia morală clasică, ci și la Biblie și la Părinții Bisericii. Abordarea acestor virtuți este complexă și nuanțată și reflectă o meditație atentă asupra tuturor fațetelor virtuților și a ”aparentelor virtuți”, cum este de pildă lipsa completă a mîniei”, care îl poate face pe un om incapabil de ”dreapta mînie”.

Pr. Tiba încearcă să restaureze, într-un alt capitol, îndelung uitata ”iubire de sine”, care pornește dintr-o interpretare ultra-altruistă a poruncilor iubirii creștine.  În realitate, o bine înțeleasă stimă și o iubire de sine echilibrată sunt fundamentul unei iubiri sănătoase de Dumnezeu și de aproapele. Autorul propune de aceea, în același capitol, și o ”terapie spirituală pentru lipsa de iubire și de stimă de sine”, ce ar avea ca remediu meditarea asupra Cuvîntului divin despre ”lipsa și legea iubirii”.

La fel ca și alți ”terapeuți creștini”, Pr. Tiba consideră că tristețea este dușmanul vieții și ”otrava sufletului”. Este și starea în care, așa cum observă mulți îndrumători spirituali, diavolul atacă cel mai violent sufletul vulnerabil. Și în acest caz, autorul propune o terapie, care poate fi rezumată astfel: ”trebuie să corectăm punctul nostru de vedere iraţional şi subiectiv asupra evenimentelor care adesea ne plonjează în tristeţe printr-un punct de vedere neutru, obiectiv şi raţional”. Sufletul este eliberat de tristețe atunci cînd învață să se concentreze asupra prezentului și să îi fie recunoscător lui Dumnezeu pentru că există și îi oferă viața gratuit, aici și acum.

Acest îndrumar de ”terapie prin virtute” propune soluții pe cît de tradiționale, pe atît de aplicabile la crizele omului contemporan: angoasa, insecuritatea, stima de sine scăzută etc. Firește, pentru un cititor filozof (pentru care vor rămîne întotdeauna și întrebări), ea poate să lase deschise cîteva interogații, cum ar fi  sunt aceste soluții terapeutice universal valabile? Cum le poate cineva propune, de pildă, celor copleșiți de tristețe și insecuritate, din motive biografice care pot fi delicate, și care nu reușesc să găsească o sursă de consolare în Cuvîntul Bibliei? Sau nu cumva această formă de ”normalitate” ar putea deveni uniformă? Și, dat fiind că multe opere de artă se nasc din mîinile unor oameni care nu sunt neapărat ”echilibrați și maturi”, nu riscă oare un standard unic de normalitate să inhibe creativitatea artistică sau literară? Desigur însă, faptul că această carte suscită și întrebări, și nu doar răspunsuri, este un adaos la meritele autorului. Cred că această carte este recomandabilă pentru toți cei interesați de terapie spirituală creștină, etică aplicată a virtuților și filozofie morală.