În opusculul său confesiv A Grief Observed (Scrutarea unei suferinţe), C.S. Lewis descrie într-un limbaj „iovian” suferinţa cauzată de moartea soţiei lui şi lupta cu îngerul credinţei pe care a purtat-o în timpul doliului. Într-unul din Psalmii săi, (Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă), Tudor Arghezi redă la fel de „iovian” perplexitatea

în faţa a ceea ce percepe dureros ca pe tăcerea Domnului în faţa suferinţei şi rugilor sale: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă. / Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. / De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură / Şi anii mor şi veacurile pier / Aci sub tine, dedesubt, sub cer” (Psalmul 5). Asemenea mărturii ne oferă, cred, indicii despre apropierea, nu numai metafizică, ci şi vitală a lui Dumnezeu de om în momentele în care acesta din urmă trăieşte cel mai intens suferinţa. Omul care suferă îşi pune în mod spontan întrebări asupra atitudinii lui Dumnezeu în faţa angoasei şi tribulaţiunilor sale.

Cartea pr. Iosif Tiba Dumnezeu coboară în suferinţa omului ne oferă o analiză subtilă şi plină de densitate spirituală şi teologică a atitudinii pe care suntem îndreptăţiţi să i-o atribuim lui Dumnezeu în faţa suferinţei omului. Pornind de la Scripturi, de la suferinţa profetului Ieremia şi a lui Iov, pînă la cea a lui Cristos, „servitorul suferind”, (pre)vestită de profetul Isaia, pr. Tiba ne conduce spre suferinţa care se sublimează în rugăciune în Cartea Psalmilor şi înspre suferinţa privită ca loc al revelării misterului lui Cristos. Prin acelaşi mister al suferinţei omului în care pătrunde El însuşi – prin Pătimire – pînă la capăt, Cristos devine Mîntuitorul care îl aduce pe omul căzut, prin paradoxul propriului Său „eşec”, la comuniunea cu Dumnezeu. Pr. Tiba se disociază cu fineţe, în acest punct, de o spiritualitate a suferinţei întemeiată pe premisa eronată că Dumnezeu ar avea nevoie de suferinţa omului oferită ca jertfă. În realitate, „Dumnezeu (…) este prima victimă”. El nu este o divinitate contractualistă care solicită jertfe pentru a oferi în schimb răscumpărare.

Dumnezeu Însuşi răscumpără umanitatea în Cristos alegînd să devină „mielul sacrificat”, jertfă pentru păcatele care au pornit de la respingerea Lui de către om.

Răul care devine cauza suferinţei din lume nu e rodul creaţiei divine, ci efectul căderii îngerilor şi a oamenilor – a fiinţelor înzestrate cu libertate – pentru care Dumnezeu însuşi suferă. Dumnezeu suferă din cauza răului din inima noastră şi „noi avem misiunea să-L eliberăm” – scrie cu profunzime spirituală pr. Tiba – de acest rău din noi.

Fragilitatea Celui Părăsit pe Cruce, atunci cînd îşi strigă singurătatea în suferinţă (Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?) – la fel ca fragilitatea oricărui om invadat de suferinţă – este însă semnul paradoxal al prezenţei celei mai vii a Aceluia care pare absent. Iar răspunsul lui Dumnezeu, care atestă sensul „tăcerii” Lui în faţa Crucii, este Învierea.

Suferinţa nu are un statut ontologic propriu-zis, fiind legată de nefiinţă – de necreaţie, am putea spune mai poetic. Ea „aparţine naturii decăzute şi rănite a omului”, ca o consecinţă a libertăţii sale de a păcătui, dar, ca atare, este „împotriva naturii” create de Dumnezeu. Funcţia ei spirituală este aceea de a ne reaminti chipul lui Dumnezeu în om, a Dumnezeului care suferă în Cristos crucificat.

Într-un sens maladiv, suferinţa este percepută ca o distrugere, atunci cînd nu poate fi acceptat paradoxul non-sensului care stă la baza ei, ce poate conduce la o căutare a adevăratului sens, oferit de Dumnezeu prin jertfa Mielului pe Cruce. Pr. Tiba ne oferă şi cîteva îndrumări pentru atitudinea medicală cea mai potrivită ce derivă din perceperea creştină a sensului suferinţei: uşurarea durerii şi încercarea de a îmbrăţişa suferinţa bolnavului cu compasiune, fără însă a-i nega sensul, sau a-l suprima brutal prin eutanasie.

La nivel spiritual, suferinţa se cuvine acceptată ca o purificare, chiar dacă „nu”-ul iniţial al revoltei în faţa ei este natural, dat fiind răul obiectiv (nedorit de Dumnezeu) al suferinţei. Mai departe, pr. Tiba se referă şi la harurile oferite de Dumnezeu în suferinţă celui care-L urmează pe Cristos – întrucît El poartă suferinţele împreună cu omul credincios, făcîndu-le mai uşoare.

Omul nu ar putea să sufere dacă nu ar fi o fiinţă conştientă şi spirituală – aceasta e o temă abordată recurent de pr. Tiba. Suferinţa provine din lipsa iubirii, dar aceasta atestă tocmai vocaţia omului de a iubi şi „non-naturalul” stării în care este deprivat de iubire sau rănit din cauza iubirii. Dar suferinţa trăită cu iubire, de pildă atunci cînd părinţii simt compasiune pentru durerea copilului lor bolnav, deschide inima – vedem aici un sens mai profund al suferinţei, inseparabil, în fond, fie de o manifestare a iubirii, fie de refuzul de a iubi, atunci cînd suferinţa înăspreşte inima. Acesta este sensul prin care Dumnezeu poate să lucreze pentru creşterea şi maturizarea omului. Aşadar, Dumnezeu nu „trimite suferinţa”, ca în mitologiile populare care Îi atribuie asemenea acţiuni punitive, dar se foloseşte de ea pentru a produce un bine mai mare pentru om. Suferinţa este locul în care omul devine vulnerabil şi poate înţelege că are nevoie de Dumnezeu şi de alţi oameni pentru a depăşi încercările vieţii. Suferinţa îl poate conduce pe om la căutarea izvorului ce îi poate „revela adevărata lui finalitate”.

În suferinţa lui Cristos, scrie în încheiere pr. Tiba, se manifestă de fapt dorinţa de a lua asupra Lui păcatele omului şi de „a purta în El, în faţa Tatălui, condamnarea” acestuia – se manifestă, în fapt, „infinita tandreţe a lui Dumnezeu”. Isus nu oferă nici o „explicaţie dogmatică” la problema suferinţei, întrucît răstignirea Lui este ea însăşi o vie explicaţie, care poate fi „înţeleasă” numai pe măsură ce omul participă la misterul suferinţelor Sale, în tăcerea infinit de fecundă a lui Dumnezeu.

În această tăcere vorbeşte de fapt Iubirea, cu întreg misterul realităţii divine. Răspunsul oferit de pr. Tiba la întrebarea asupra suferinţei omului este, aşadar, chiar Iubirea lui Dumnezeu. Singura speranţă de a înţelege suferinţa provine din încercarea de a pătrunde în misterul Iubirii şi al răscumpărării prin iubire.

Şi, pentru că am început prin evocarea suferinţei de către scriitori şi poeţi, voi încheia într-o notă similară, citînd cîteva versuri ale lui T.S. Eliot din Cele patru cvartete, o adevărată „evanghelie” modernă în versuri a purificării vieţii umane prin suferinţă şi prin meditaţia asupra (non-)sensului ei final: „Iubirea este Numele nefamiliar / Din spatele mîinilor ce preced urzirea / Intolerabilei cămăşi de flacără şi jar / Pe care puterea omenească n-o poate scoate nicăierea. / Noi trăim doar şi suspinăm din adînc de bojoc / Mistuiţi fie de foc, fie de foc. […] Statornicind această Iubire şi glasul acestei Chemări / Noi nu vom conteni să explorăm, / Iar ţelul întregii noastre explorări / Va fi să ajungem de unde am pornit / Şi să cunoaştem locul pentru prima dată. / Prin necunoscuta, amintita poartă / Cînd ultimul pămînt lăsat spre a fi descoperit / Este cel care a fost începutul.”

 

Tereza-Brînduşa Palade