Project Description

 DUMNEZEU SE NAȘTE ÎN SUFERINȚA OMULUI

De ce suferă cel drept ? Biblia răspunde formulei atee dacă Dumnezeu există omul nu este liber prin afirmația că dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber, pentru că dacă omul îi spune nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune nu omului deoarece în Dumnezeu toate sunt da (2Cor 1,19). Adagiul patristic este perfect adevărat când spune că toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l forța pe om să-l iubească. Iubirea dintre Dumnezeu și om se lovește deseori de zidul suferinței, iar Sfânta Scriptură ne vorbește despre lupta omului cu suferința.

Cărțile biblice numite sapiențiale, oferă o soluție la problema răului și a suferinței sub forma retribuției prin care binele și răul vin de la Dumnezeu ca răsplată sau pedeapsă după cum sunt faptele omului. Răul este în mâinile lui Dumnezeu pentru a pedepsi păcatul omului. Iată un exemplu în acest sens luat din Cartea Proverbelor: Cine practică dreptatea își procură viața și cine face răul merge spre moarte….Fiecare va fi răsplătit după faptele sale (Prov 11,19, 12,14). Aceast mod de a vedea lucrurile are cu siguranță partea ei de adevăr pentru că știm că Dumnezeu nu este indiferent la rău. Această interpretare la care Dumnezeu nu este decât un notar al unei retribuții obligatorii și mecanice, nu reușește să explice un câmp mai vast al suferințelor care nu se nasc din vina omului și care adesea îl lovesc pe cel nevinovat. Aceasta este și tematica cărții lui Iob. Revolta lui Iob se împotrivește rețetei reci a teologiei retribuției. Ieremia strigă și el către Domnul în acest sens: Tu ești drept, Doamne, întotdeauna când mă cert cu tine. Îți voi vorbi totuși cu privire la judecățile tale. De ce prosperă calea celor nelegiuiți? De ce toți ticăloșii au parte de bine? (Ier 12,1). Înțelepciunea tradițională va încerca în fața acestor obiecții să corecteze introducând principiul retribuției dilatate care face ca mai devreme sau mai tărziu cei răi să fie pedepsiți, chiar dacă momentan le merge bine.

Cuvântul divin: Vom încerca să pătrundem în misterul suferinței cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu: Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri (Evr 4,12). Sfânta Scriptură nu pretinde să rezolve misterul suferinței și nici nu șterge drama durerii, dar deschide un spațiu de lumină și încredințează suferința unui Altuia care este cu noi dar care este și deasupra noastră și care își lipește buzele de potirul amar al pătimirii omenirii și o poartă dincolo de moarte în veșnicie.

Introducere: Cartea lui Iob descrie o aventură spirituală între Dumnezeu și om. Iob este simbolul inocentului care suferă pe nedrept, al suferinţei absurde și al scandalului provocat de misterul răului. În cartea lui Iob ideea retribuției individuale în această viață întălnește dificultăți practice insolubile. Putem să vedem în această carte un fel de rezumat al strigătului omenirii, un strigăt în absolut, un strigăt care este valabil pentru toate epocile. De ce suferim și de ce suntem nefericiţi? Iob încearcă să răspundă la enigma răului și a suferinței inocentului. Întrebarea este dacă și cum putem vorbi corect despre Dumnezeu în suferinţă și încercări ?

Invidia Diavolului: Dumnezeu într-un fel atrage atenția lui Satan asupra lui Iob, lucru care declanșează răutatea acestuia. Acest lucru arată că omul nu suferă mereu pentru că este păcătos, ci dimpotrivă, se poate spune că Iob suferă pentru că era drept. Satan pune la îndoială sinceritatea fidelităţii lui Iob față de Dumnezeu și de aceea cere să fie pus la încercare. Iob devine obiectul pariului dintre Dumnezeu și Satan. Oare există religie dezinteresată ? Satan înseamnă adversar și el vrea să fie obstacol în drumul întâlnirii iubitoare și gratuite a două libertăți: cea a lui Dumnezeu și cea a omului. Întâlnirea gratuită dintre om și Dumnezeu își are tot sensul ca un dar dezinteresat şi nu ca o tentativă de manipulare a lui Dumnezeu. Scopul ascuns al diavolului prin tot acest chin la care îl supune pe Iob este moartea lui spirituală.

Prima încercare – bunurile: Diavolul se folosește în mod fățiș de durere și de suferință pentru a-l face pe Iob să-și piardă încrederea în Dumnezeu. Iob își va arăta adevărata motivaţie în momentul în care va fi despuiat de bunurile sale. Vom vedea că Iob nu leagă bogăția sa de purtarea sa cea dreaptă, ci le vede ca un dar al lui Dumnezeu (Iob 2,10). Iob ne avertizează în acest sens că o religie utilitară este lipsită de profunzime și de autenticitate. In cadrul doctrinei retribuţiei de multe ori aşteptarea recompensei falsifică atitudinea și joacă în mod diabolic rolul de obstacol în drumul spre Dumnezeu. Pariul se joacă în jurul suferinţei nedrepte, care pare să nege – la nivelul experienţei umane – iubirea lui Dumnezeu. Înțelepciunea tradițională exagerează responsabilitatea umană din cauza concepției retribuției automate prin care omul își atrage singur nefericirea.

Reacția lui Iob este exact opusul la ceea ce se aştepta Satan căci Iob dă un răspuns tipic de înţelepciune binecuvântând pe Dumnezeu (Iob 1,21). Sf. Ioan Gură de Aur interpretând acest verset spune că Iob nu doar că nu-l învinuiește pe Dumnezeu pentru că i-a luat tot ce avea, ci crede că nimic nu era al său și-l binecuvântează pe Dumnezeu pentru că a binevoit să‑i facă parte de ele. Dumnezeu confirmă lui Satan încrederea pe care o are în fidelitatea servitorului său Iob după depășirea primelor încercări. Suferința nu este negată de Iob, dar el își interzice să caute o cauză preferând să se încredințeze lui Dumnezeu

A doua încercare:  începe printr-o nouă sesiune la tribunalul ceresc, în care Satan vine parcă cu premeditare pentru a continua acuzarea lui Iob. Satan continuă să pună la îndoiala fidelitatea lui Iob și propune să fie lovit în trupul lui. După ce este lovit în cele materiale, apoi în trupul său, Iob experimentează și singurătatea. Efectul acumulării suferinței face din persoana lui Iob o icoană a suferinței oamenilor. În jurul lui Iob se creează un gol pentru că omul sănătos nu se simte pregătit să înfrunte și să accepte realitatea existenței rănite și umilite în trupul său. Diavolul dorește cu adevărat moartea fizică și spirituală a omului, vrea ca omul să-l blesteme pe Dumnezeu.

Un alt gol este creat de atitudinea prietenilor lui Iob care vin să-l consoleze. Cei trei prieteni ai lui Iob prin discursul lor îl vor face pe Iob să progreseze în conştientizarea experienţei sale. Ei îl privesc pe prietenul lor Iob fără să-l recunoască, atât este de desfigurat, ca și servitorul suferind din Isaia (Is 52,14-15). Își ridică vocea și încep să plângă în semn de participare la suferinţa lui.

Iob nu-l blestemă pe Dumnezeu în mod direct, ci se revoltă împotriva creaţiei acestuia. La ce bun să vină în viață dacă omul într-o zi va trebui să dispară în neant. Dacă Dumnezeu este viața, atunci suferinţa apare ca o negare a vieţii. Situaţia lui Iob este aceea a fiecăruia dintre oameni. Fiecare om este confruntat cu suferințele existenței pe care nu a dorit-o. Absurditatea vieţii apare din dorinţa intensă de fericire, dar aparent imposibil de realizat.

Contestarea lui Dumnezeu: Când o situaţie dificilă îl împiedică pe om să discearnă prezența divină intervine un al doilea mod de a se ruga: plângerea, care se prezintă ca imposibilitate concretă de a binecuvânta. Este un moment de contestare necesară, pentru că omul ia act de un obstacol care se află pe drumul fericirii sale. Este dificil pentru omul care este în durere să mai poată recunoaște bunătatea atentă a lui Dumnezeu. Când omul suferă, necazul îi ocupă toată conștiința și el nu poate să-și reprezinte privirea pe care Dumnezeu i-o poartă decât prin acest simț înnăscut al absurdității suferinței și al sentimentului nedreptății. În sensul acesta conduita lui Dumnezeu este percepută de Iob ca o hărțuire irațională, înțelepciunea sa pare să fi dispărut (Iob 10,8-12), la fel și bunătatea (Iob 10,13) și chiar și sfințenia sa este contestată. Iob aruncă asupra lui Dumnezeu responsabilitatea nu numai a suferinței, ci și a răului și încearcă să le explice prin agresivitatea lui Dumnezeu. Experienţa lui Iob constă în faptul că are impresia că Dumnezeu îl urmăreşte și îl chinuie, ceea ce îi legitimează indignarea și revendicarea. Dumnezeu pare să fie crud cu Iob și pare că îl abandonează fără apărare în fața puterilor cosmice care îl zdrobesc. Cele două chipuri ale lui Dumnezeu pe care Iob le-a perceput în mod constant se găsesc în mod profund legate: Dumnezeul judecător și Dumnezeul duşman. Iob, lovit de mâna lui Dumnezeu, ignoră cine este acela care îl loveşte deoarece rămâne ascuns în tăcere (Iob 30,16-23). Dumnezeu este teribil și acoperă orizontul fiinţei (Iob 12,10.14-15). In fața fragilității omului, Dumnezeu apare ca un leopard, sau ca duşmanul prin excelență.

La acuzele de  păcat din partea prietenilor Iob intervine din nou în favoarea propriei sale inocențe și reflectează asupra atotputerniciei lui Dumnezeu împotriva căruia se revoltă. Pentru a scăpa misterului voinței lui Dumnezeu, sursă de angoasă spirituală, Iob preferă să admită ca o evidență un plan și un comportament agresiv din partea lui Dumnezeu în privința sa. Pentru a găsi o explicație la răul și suferința sa Iob trebuie să desfigureze chipul lui Dumnezeu, pe care îl iubește. Când suferința este prea mare ispita este de a arunca asupra altuia responsabilitatea suferinței. Iob încearcă să pătrundă intenţiile lui Dumnezeu descoperindu-i contradicţiile.

Purificarea: Iob în durere se lasă despuiat de orice sprijin uman sau spiritual. Itinerariul său spiritual este acela al credinței pure, lipsite de orice facilitate sau sprijin uman și departe de schemele reci ale prietenilor săi teologi care vor să explice misterul răului. Trecând prin sărăcia absolută a suferinței Iob va ajunge la adevăratul Dumnezeu. Efectiv suferinţa constitue un punct de plecare existenţial absolut unic pentru reflecție pentru că este o întâlnire între Dumnezeu și ceea ce nu este Dumnezeu. Din sânul acestei contradicţii trăite în interior, Iob va adresa plângerea sa lui Dumnezeu. Iob se luptă cu tăcerea lui Dumnezeu și cu absența lui aparentă (Iob 23,1-24,17). Îl caută pe acest Dumnezeu care pare să fie așa de distant și ale cărui planuri par de neînțeles. In el revolta și credinţa dau o bătălie cumplită.

Măsurându-se cu Dumnezeu Iob se găseşte de fapt trimis din nou la libertatea sa. El presimte că această suferinţă constituie harul său. Iob înțelege că nu este posibil de explicat răul în afara lui Dumnezeu. Strigătul lui Iob atinge inima lui Dumnezeu: acela care îl face să sufere este deasemenea singurul care poate să-l salveze din suferinţă. Acest strigăt îşi va găsi împlinirea în strigătul lui Cristos de pe cruce care reia de altfel strigătul dreptului suferind din psalmul 22,2: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit? In imensa sa suferinţă și durere, Iob nu poate să se odihnească decât în Dumnezeu.

Dumnezeu vorbește: După lunga tăcere, iată că în mod subit Dumnezeu i se revelează lui Iob. În mod surprinzător, Dumnezeu acceptă să-și facă depoziția și intră în dialog cu servitorul său. Intervenţia divină răspunde plângerii lui Iob care îi reproşa lui Dumnezeu tăcerea sa. Dumnezeu va vorbi dar nu pentru a răspunde direct întrebărilor lui Iob, ci deplasând discursul pentru a-i comunica lui Iob prin revelația frumuseții creației o parte din misterul său. Răspunsul lui Dumnezeu se face în două discursuri grandioase care se referă la opera creaţiei fără să răspundă direct întrebărilor lui Iob (Iob 38-39; 40-41). În ele nu există soluţie explicită la enigma suferinţei și a răului, dar Dumnezeu se revelează pe el însuși și misterul său prin intermediul creației. Dumnezeu îi răspunde lui Iob și Iob îl vede pe Dumnezeu, dar un decalaj subzistă între acuzele lui Iob și temele dezvoltate de Dumnezeu în răspunsul său. În Revelația Sa, Dumnezeu descrie creaţia făcând un fel de relectură a primelor două capitole din Geneză. Cele două poeme descriu unul minunățiile universului, aştrii, animalele, iar celălalt descrie stăpânirea pe care Dumnezeu o are asupra forţelor răului reprezentate de imaginile mitologice ale lui Behemot și Leviatan.

Când Dumnezeu iese din mutismul său, el nu răspunde direct la haosul moral pe care Iob i-l reproșează, deoarece în această privință Iob este prizonierul imaginarului său. Imaginile de judecător, inchizitor, de cruzime ale lui Dumnezeu sunt imagini proiectate de angoasa lui Iob. Creatorul nu răspunde la acest nivel al fantasmelor, ci la nivelul real prin care Dumnezeu dă cuvânt creației. Iob devine un pelerin impresionat de misterele creației, capabil să sondeze doar o parte infimă din ele, în timp ce Dumnezeu le străbate în totalitate cu atotputernicia și atotștiința sa. Universul oferit omului nu este o pradă și nici un monstru redutabil, ci pentru acela care acceptă să se primească de la un Altul este mărturia unui dar inepuizabil de viață. Universul întreg este semnul înțelepciunii lui Dumnezeu.

Iob trece la o atitudine de umilinţă pentru că a descoperit în mod experimental că limita face parte din fiinţa sa. Iob se recunoaște limitat în știința, în puterea și în durata vieții sale. Finitudinea sa de creatură nu mai este un rău, ci ocazie de comuniune. Dacă Dumnezeu este interior omului, atunci El este interior și suferinţei omului. În felul acesta omul ajunge la libertatea sa. Iob înțelege că pe lângă mica logică a omului care reușește să înțeleagă și să sistematizeze numai mici fragmente ale realității este normal să se găsească descoperit în fața misterului răului. Iob mai înțelege că există un proiect al lui Dumnezeu, infinit mai complet și mai profund, ce nu poate fi redus la micile scheme umane. Acest proiect divin este capabil să integreze în interiorul său aspecte care pe om îl depășesc și îi sunt de neînțeles. Dumnezeu nu poate să-i dăruiască alte dovezi lui Iob decât însăşi prezența sa, prezență pe care toată creaţia o revelează și o ascunde în același timp. Dumnezeu în intervenția Sa nu revine asupra suferinţei lui Iob și nu se justifică deloc.

Rămâne o întrebare: dacă Dumnezeu stăpânește și controlează forţele răului de ce nu le suprimă? Și atunci, ca și astăzi, omul se întreabă de ce Dumnezeu nu intervine. În cartea lui Iob Dumnezeu nu răspunde la această întrebare pentru că amploarea planului său nu este sesizabilă și nu poate fi cuprinsă de inteligența omului, dar Dumnezeu oferă câteva semne ale splendorii și generozității Sale. Behemot și Leviatan pot simboliza intermediarii tereștrii ai lui Satan din prolog, care îl lovesc și îl încearcă pe Iob prin intervențiile lor. Cei doi monștri pot reprezenta și imaginile de teroare, de angoasă și poftele dezordonate ale omului care nu încetează să-l asalteze pe om.

Iob s-a revoltat și s-a zbătut în mijlocul suferinței crezând că Dumnezeu îl persecută, dar, voind să știe cine este acest Dumnezeu agresor, dorea de fapt să aibă ultimul cuvânt asupra sensului vieții și al istoriei. Când omul se lasă tulburat de aceste energii devastatoare ale răului și vrea să le înlăture prin forța sa, se uzează singur. Lui Iob nu i se explică cauza suferinței dar, întâlnindu-l pe Dumnezeu, Iob înțelege că Dumnezeu este infinit înțelept și că poate să integreze răul și suferința în planul său suprem de mântuire. În această situație Iob se abandonează în mâinile lui Dumnezeu și planului Său. Omul eșuează atunci când vrea să dețină secretul înțelepciunii, iar în final Iob renunță să devină judecătorul acțiunii divine. Când omul revendică pentru el cunoașterea absolută, atunci el se închide față de ascultarea cuvântului divin.

Imaginile false: Dumnezeu pune sub semnul întrebării imaginile despre Dumnezeu cu care Iob îşi populase mintea pentru a se apăra contra angoaselor care îl chinuie. In felul acesta îi permite lui Iob să descopere adevăratul chip al lui Dumnezeu, invizibil în el însuşi, desigur, dar care se revelează prin medierea realităţilor vizibile ale naturii create (cf. Rom 1,19-20). Dumnezeu îl invită de fapt pe om la lupta spirituală   (cf. Ier1. 17). Iob   l-a interogat pe Dumnezeu până acum, de acum înainte Dumnezeu îl chestionează pe omul Iob, ceea ce arată că îl consideră un adevărat partener. Dumnezeu nu năvălește în viața omului pentru a-l devaloriza și paraliza, ci pentru a‑l confirma în demnitatea lui de persoană și de partener de dialog. Generozitatea lui Dumnezeu față de om merge până într-acolo încât însăși neputința omului devine drum spre înțelepciunea divină. Este vorba despre două libertăți care se caută. Dumnezeu îl iubeşte pe Iob și tocmai pentru că îl iubește nu-l constrânge la iubire. În contact cu Dumnezeu omul nu poate decât să-și vadă limitele creaturale.

Iob interpreta suferinţa ca o respingere din partea lui Dumnezeu și judeca intenţiile divine după normele sale umane. Întâlnirea sa personală cu Dumnezeu l‑a făcut brusc să depășească acest mod limitat și strâmb de a-l interpreta și înţelege pe Dumnezeu. Iob l-a văzut pe Dumnezeu și acest lucru îi este suficient, căci de acum poate să tacă. Tăcerea devine pentru Iob limbajul credinței și al abandonării totale în Dumnezeu. Tăcerea lui Dumnezeu și tăcerea omului devin adevărat limbaj de iubire și de dialog. Dialogul cu Dumnezeu ca orice adevărată relație cu celălalt are drept condiție recunoașterea misterului înțeles ca o prezență pe care omul nu încetează să o descopere. A admite că omul nu înțelege totul nu înseamnă demisia inteligenței, ci înseamnă a accepta că Dumnezeu este un izvor nesecat ce depășește rațiunea umană și face să trăiască întreaga creație. Născându‑se din nou în lumina lui Dumnezeu, Iob este capabil să-și accepte limitele și să‑și evalueze culpabilitatea. Această culpabilitate constă în faptul de a fi refuzat să accepte finitudinea sa concretă care se manifestă în circumstanţele vieţii și în realitatea morţii.

Ce ştie Iob acum ? Știe că Dumnezeu este prezent și mai ales că Dumnezeu este prezent în suferinţa sa ca Acela care deja controlează și stăpânește suferinţa fără a-i schimba cu toate acestea aparențele. Iob fiind copleșit de vederea prezenței lui Dumnezeu încetează să mai reziste (Iob 42,5) și are încredere în cel care îi dorește binele mai mult decât și-l dorește el însuși. El a devenit vulnerabil – ca și Dumnezeu care fără să spună un cuvânt se lasă atins și mişcat de plângerile și invectivele lui Iob – și a intrat în domeniul credinţei care contemplă. Iob nu mai este prizonierul propriei sale încercări.

Consecinţa viziunii lui Dumnezeu este că Iob este condus de privirea iubitoare a lui Dumnezeu să se retracteze și să se căiască adică să trăiască de acum încolo în milostivirea și iertarea divină. Dumnezeu de fapt nu i-a reproşat crime înfăptuite înaintea încercării și plângerilor sale. Iob nu cere iertare privitor la aceste greşeli, dar îi cere iertare pentru greşelile mai subtile și mai radicale care constau în aceea de a se face centrul vieţii sale și al întregului univers. Este un păcat nou pentru Iob, pentru că tocmai se naşte din nou sub privirea luminoasă a lui Dumnezeu. Acest păcat este mai radical și mai mare decât celelalte pe care ar fi putut să le facă, pentru că acest păcat constă în a lua locul lui Dumnezeu ca normă a cosmosului și a istoriei. Observăm cum acest păcat al dreptului este revelat prin și în iertarea pe care Dumnezeu o acordă omului.

Dumnezeu nu poate fi proiectat de om: Itinerariul lui Iob urmează un drum spiritual al tuturor timpurilor: descoperirea unui Dumnezeu altul decât acela produs de imaginația omului. Ideea retribuției i-a atribuit lui Dumnezeu o concepție aproape matematică despre dreptate. Iob rupe cu această concepție despre Dumnezeu și îi redăruiește libertatea. Nu putem să-l înțelegem pe Dumnezeu fără să ne lăsăm invadați, umpluți de Dumnezeu. Nu putem să proiectăm în Dumnezeu ideile noastre despre dreptate și vederile noastre limitate, fără să deformăm chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se lasă sesizat ca un obiect. O astfel de schimbare de perspectivă îl face pe Iob să întreprindă un drum spiritual care îl va conduce la adevărata întâlnire cu Dumnezeu și apoi la o adevărată convertire. Iob trăiește o schimbare totală, se întoarce dinspre exterior spre interior, trece de la concepția unui Dumnezeu îndepărtat la concepția unui Dumnezeu care este aproape, care se lasă întâlnit în cea mai mare gratuitate. În culmea convertirii sale, Iob declară: Nu te cunoșteam decât din auzite, dar acum ochii mei te-au văzut (Iob 42,5). Dacă Dumnezeu îi dăruiește ceva lui Iob, o face din pură gratuitate și nu din motivul unei retribuții. Iob face experiența vieții și a gratuității iubirii unui Dumnezeu prezent în suferință.

Prin experiența lui Iob, Biblia admite că omul în zilele lui de încercare poate  să-i vorbească lui Dumnezeu cu sinceritate și chiar cu brutalitate. Iob este exemplul adevărului celui mai absolut lansat spre ceruri și care strigă: de ce?. Iob părăsește orice prefăcătorie și-l atacă pe Dumnezeu în tăcerea și absența lui. Este strigătul omenirii pe care îl regăsim la poetul Paul Valery care scrie: Singur. Mereu singur. Toate lucrurile mă înconjoară, dar de fapt nu mă mișcă, nu mă ating. Privesc și respir. Sunt și nu sunt… Totul îmi este străin. Pentru ce nu există nici un  Dumnezeu? Pentru ce vârtejul angoasei și abisuri de abandon devin unicele mesaje? Nimeni nu ascultă vocea mea interioară. Nimeni nu-mi vorbește în mod direct, nimeni care să-mi înțeleagă lacrimile și să primească destăinuirile inimii mele.

De la începutul cărții Dumnezeu caută să-l introducă pe Iob într-o intimitate mai profundă pentru a-l face să descopere adevărata fericire, dar acest lucru presupune un timp de purificare. Iob este despuiat de toate. Acela care suferă în mod nedrept are dreptul la revoltă, căci prin revoltă el îşi exprimă incertitudinea, dar în acelaşi timp și credinţa. În momentul în care Iob renunță să controleze totul, în momentul în care se abandonează, atunci Dumnezeu i se revelează ca un interlocutor a cărui bunăvoință se întinde la toată creația. În inima încercării sale, Iob a avut harul să primească Spiritul Înţelepciunii care eliberează și învie. Iob a descoperit adevăratul chip al lui Dumnezeu nu în afara suferinţei, ci în inima luptei din interiorul suferinţei. Măreţia lui Iob constă în faptul că nu s-a resemnat și nu a demisionat, soluţie foarte uşoară pentru aceia care țin discursuri pentru a masca suferința și teama de a trăi.

Viața și universul sunt mereu o lume inexplorată care îl depășesc pe om așa cum a experimentat Iob. Este o lume inexplorată în sensul că planul lui Dumnezeu este transcendent și depășeșete mereu rațiunea umană. In fața acestei lumi inexplorate care se deschide în fața sa, Iob în acelaşi timp speră și disperă, acceptă să piardă și să câştige. Momentul suferinţei este un moment ambigu ca și momentul naşterii, când viața care vine pe lume este încă fragilă, viață care se poate împlini sau care poate dispărea. Percepţia acestei ambiguități nu ține de inteligență, ci este ceva trăit, nu este ceva care este gândit, ci ceva experimentat. În persoana lui Iob fiecare om poate recunoaște suferințele, angoasele, revoltele, căutările și speranțele sale. Credinciosul care trăiește drama suferinței ca orice alt om are cu toate acestea posibilitatea să se adreseze unui Tu superior, are posibilitatea să‑l interpeleze cu strigăte și lacrimi. Cu siguranță că Dumnezeu este un martor capabil să vadă ceea ce pentru ochii omului rămâne invizibil, capabil să descifreze ceea ce pentru mintea omului rămâne un mister, capabil să transforme în lumină ceea ce pentru om rămâne întuneric. Ateul nu are această posibilitate și uneori ajunge să‑și dorească ca Dumnezeu să existe așa cum vedem la scriitorul rus Alexandru Zinovev: Te rog, Dumnezeul meu, încearcă să exiști! Nu vei avea nimic altceva de făcut decât acest lucru, să urmărești cum se desfășoară lucrurile și este puțin! Dar Doamne sforțează-te să vezi, te rog! A trăi fără martori este infernul! De aceea forțându-mi glasul, eu strig, eu urlu: Tatăl meu, te rog și plâng: Există!

Marele Acuzat devine provocator: Proiectul divin transcendent își are sensul și raționalitatea superioară care nu este cunoscută decât prin revelație și contemplație. Adevăratul scop al cărții nu este sfârşitul fericit, sau răspunsul la întrebările existenţiale ale suferinţei, ci este profesiunea de credinţă în Dumnezeu: te cunoșteam din auzite, acum ochii mei te văd (Iob 42,5). Ceea ce ochii lui Iob au văzut este explicat în discursurile lui Dumnezeu în care marele Acuzat și Sfidat devine la rândul său sfidător și provocator. Dumnezeu vrea să distrugă posibilitatea de a reduce proiectul său la o schemă raţională umană. Există în legătură cu Dumnezeu o meta-raționalitate, o logică supremă care nu este cucerită prin raţionamentul uman, ci este primită de la Dumnezeu prin Revelaţie și viziune.

Omul care suferă se va înfrunta cu un Dumnezeu care pătrunde în viața sa ca un neant, ca o absurditate, ca ceva de neînţeles. Acest Dumnezeu este un Dumnezeu care va bulversa totul și care îl va lăsa pe om în fața lui însuşi complet singur. Iob spune: Sunt singur cu mine însumi pentru că nu găsesc pe nimeni care să mă apere. Iob este complet singur, fără nici un sprijin. Tot Iob va spune în alta parte: Drumul meu este închis. Drumul lui Dumnezeu este ascuns, nu este loc de întâlnire posibilă, sunt două lumi diferite. Dumnezeu este un Dumnezeu despre care nu putem cunoaşte nimic. Dumnezeu îl înconjoară pe om din toate părțile și pare a‑l cufunda pe om într-un fel de moarte. Atunci toate raţionamentele sunt depăşite și simţurile de asemenea. Iob este fiecare dintre noi. Dacă vrem să ne deschidem experienţei lui Dumnezeu atunci suferinţa ne purifică de idolii noştri, de falsele imagini ale lui Dumnezeu pe care noi le secretăm plecând de la educaţia, de la temperamentul și de la psihologia noastră. Dumnezeu este cu totul altul decât ceea ce noi ne imaginăm.

Iob face experiența vederii lui Dumnezeu dar misterul subzistă căci Iob nu are nici cea mai vagă idee despre retribuția de după moarte. Căile Domnului în această privință rămân ascunse. Problema retribuției după moarte rămâne deschisă, dar se poate spune că Iob a rezolvat-o prin faptul că-l acceptă pe Dumnezeu așa cum este, refuzând îndoiala în privința planurilor sale. Iob descoperă gratuitatea credinţei și exigența experienţei misterului. Cartea lui Iob în nucleul său central este o carte despre misterul și transcendența lui Dumnezeu și despre aventura tragică a credinciosului.

Toată istoria biblică este istoria purificării relației pe care omul o are cu Dumnezeu. Este istoria purificării de orgoliul și de imaginile false pe care omul le are față de Dumnezeu. Această purificare va fi împlinită de Cristos, căci numai El stabileşte între Dumnezeu și om o relaţie în întregime bazată pe gratuitate, libertate și pe iubire. Dacă chipul adevăratului Dumnezeu începe să se reveleze deja în Vechiul Testament, el ajunge la plinătatea revelației în Isus Cristos, unde orice relaţie se bazează pe libertate și gratuitate.

Terenul minat al suferinței, ocazia atâtor apostazii, este locul unde se revelează chipul lui Dumnezeu. Iob simte setea lumii după un mijlocitor care să unească cerul cu pământul, lucru care se va realiza în persoana lui Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu și om.

Nu suferința este centrul cărții lui Iob: Prin trăirea experienţei lui Iob, omul este chemat să iasă dintr-un anumit tip de religie ca aceea a prietenilor lui Iob. Este o religie care este mai mult un fel de păgânism deghizat. Acest păgânism are ca ambiţie să-l posede pe Dumnezeu creat după măsura omului. Este un fel de Dumnezeu pe care îl putem înţelege și cunoaşte prin noi înşine și prin care ne putem asigura tot felul de favoruri.

Nu suferința este centrul cărții lui Iob, cum se afirmă în general, ci este ocazia unui drum lung de despuiere al cărui obiectiv de atins nu este o explicaţie sistematică asupra misterului suferinţei. Explicarea misterului suferinţei este o iluzie a prietenilor lui Iob, care întruchipează diferitele discipline teologice (profeţia, dreptul sacru, înţelepciunea). Prietenii lui Iob fac referire la teoria retribuţiei, conform căreia dacă există suferinţă înseamnă că există undeva un păcat. În reţeta lor teologică sunt convinşi că pot cuprinde drama omului și misterul transcendenței lui Dumnezeu. Iob este convins că lucrurile nu stau așa. Existența tragică a omului este imensă din cauza limitelor umane și a răului din viață (Iob 14,1-2). Drama omului este radicală, este o dramă metafizică (Iob 25,6) dar este și o dramă fizică care explodează în suferinţă (Iob 7,5). Este o dramă psihologică ce se dezvăluie în experienţa singurătății și a incomunicabilității (Iob 19,17-19) și este și o dramă morală (Iob 14,4).

Dumnezeu nu-i răspunde lui Iob printr-o explicație, ci îl face să intre într-o viziune misterioasă care este un fel de eliberare pentru el. După experiența acestei lumini Iob se căiește în praf și cenușă. În ziua în care omul este confruntat cu propriul neant, cu propria incapacitate de a controla indiferent ce, chiar și propria-i persoană, în acel moment omul poate să spună că l-a văzut pe Dumnezeu: ochii mei te-au văzut. În acel moment omul este deschis unei noi percepţii asupra lui Dumnezeu, mai corectă căci în fond omul este obligat să recunoască un Dumnezeu care îl depășește din toate părțile și în mod absolut. Deci există o concepţie naturală despre Dumnezeu, care este bună, sănătoasă dar totuși naturală și limitată. Numai plecând de la experienţa propriei suferinţe și a neantului omul este deschis revelaţiei lui Dumnezeu. Revelaţia este o deschidere spre un Dumnezeu cu totul altul și diferit decât Dumnezeul natural, al inteligențelor și reflecțiilor umane. Experiența lui Iob este aceea a unui om ai căror ochi s-au deschis la adevărul despre el însuși, adevăr învăluit de mister. În final cartea lui Iob, fără să aducă vreun răspuns de ordin speculativ, deschide perspectiva mântuirii învăluită încă în mister și care depinde de ulterioarele manifestări ale lui Dumnezeu. Nici Iob și nici Biblia nu pretind să dea un răspuns filozofic la întrebarea suferinței pentru că este cel mai mare secret dintre toate, pe care nici măcar sfinții n-au putut să-l pătrundă dar este important că în spatele oricărei suferințe se află milostenia infinită a lui Dumnezeu.

Acest Dumnezeu a pus în om aspiraţia şi setea de El, a pus în om o deschidere care este tocmai fragilitatea și vulnerabilitatea lui. Prin această vulnerabilitate întâlnirea cu Dumnezeu nu va mai fi bazată pe nevoi, pe datorie, pe revendicări și nici chiar pe virtuţi, ci va avea ca fundament libertatea și iubirea.

Iob în felul acesta devine vocea acelora care experimentează o viață plină de nedreptăți și care par să facă parte dintr‑un plan transcendent incomprehensibil.

Cristos este tăcerea lui Dumnezeu: Cartea lui Iob, în ciuda valului de cuvinte, face loc tăcerii și o lasă să existe în mod pozitiv căci ea este renunțare la a mai pune mâna pe Dumnezeu. Ca și Iob omul trebuie să tacă pentru a intra în contemplarea revelației. Cunoaşterea bazată pe tradițiile umane este religia naturală pe care o avem cu toţii într-un fel sau altul. Omul atâta timp cât nu face experienţa limitelor și a suferinţei nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu decât din cele auzite. Iob ne invită să ieşim din această logică a falselor imagini despre Dumnezeu. Tot el ne învață că nu există un răspuns rațional la problema suferinţei pentru că suferința în sine este irațională. Suferinţa este mai mult decât o problemă și nu poate fi depăşită decât de misterul iubirii. Omul face parte dintr-o lume pe care Dumnezeu a creat-o bună pe care a încredinţat-o libertăţii creaturii Sale. Răul este riscul unei libertăți oferite omului creat după chipul și asemănanrea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu putea să accepte suferinţa dacă iubirea al cărei sursă este El nu era capabilă să o învingă nu din exterior, ci în inima însăşi a naturii umane.

Iob este o prefigurare a lui Cristos cel așteptat de întregul neam omenesc aflat în suferință. Iob este chipul dreptului care îndură suferință fără nici o vină înainte de manifestarea chipului curat și nepătat al lui Cristos care prin pătimirea și moartea Sa plătește datoria suferinței noastre. In Isus, a cărui figură este Iob, se împlineşte imensa strigare a celor oprimaţi, a inimilor disperate, a trupurilor torturate, a victimelor inocente, a eforturilor eşuate, a suferinţelor absurde și a vieţilor inutile: In zilele vieţii Sale pământești el a oferit cu strigăte puternice și cu lacrimi rugăciuni și cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte și a fost ascultat datorită evlaviei lui. Și deşi era Fiu a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi aceia care ascultă de el (Evr 5,7-9).

Ceea ce este presimţit și prefigurat în cartea lui Iob se găseşte realizat în viața și moartea lui Cristos adevăratul purtător de cuvânt al celor suferinzi și greu încercați. Iob îl prefigurează pe Cristos și în modul în care îndură suferința, chinurile și ispitele lui Satan și tot Iob îl prefigurează în pătimirea și răstignirea Sa. Cristos întruchipează în viața Sa misterul Servitorului suferind om al durerilor din Isaia capitolul 53. În suferința Sa de inocent, Cristos seamănă sămânța fecundității în umanitatea pe care moartea o transformase într-un pustiu. Strigătul lui Cristos pe cruce asumă și recapitulează toate plângerile, toate invectivele, toate cererile și revoltele umanității. Acest strigăt exprimă în acelaşi timp suferința atroce a lui Dumnezeu. In dreptul crucificat descoperim distanța separării omului sfâşiat de răul lumii și durerea lui Dumnezeu atins de rău în intimitatea cea mai profundă a iubirii Sale, în inima Trinității.

Isus pe cruce ni-l revelează pe Tatăl vulnerabil și vulnerabilizat: Cine m-a văzut l-a văzut pe Tatăl spune Isus (In 14,9). Chipul lui Cristos întâlnește în mod constant degenerarea cauzată de rău, o asumă, o ia asupra Sa în obscuritatea pătimirii și a morții Sale. În același timp, prin solidaritatea Sa extremă cu omul, Cristos depune în umanitate lumina divinității Sale care explodează în lumina învierii ca recreare a lumii într-o nouă dimensiune, după cum spune Apocalipsa: nu va mai fi nici moarte, nici luptă, nici plânset, pentru că lucrurile cele dintâi au trecut (Ap 21,4). Chipul lui Cristos este pentru noi de nedepăşit pentru că ne face să contemplăm cu Iob fața însăşi a lui Dumnezeu: Acum ochii mei te-au văzut. Iob este pentru noi mediatorul care ne conduce spre Cristos. Trecând prin suferință Iob nu se mântuiește decât pe sine, în vreme ce Cristos luând asupra Sa natura umană s-a făcut pentru oameni nu doar exemplu de suferință, ci și izvor de mântuire pentru toți oamenii. Sfântul Ioan Gură de Aur îl consideră pe Iob și un adevărat prevestitor al Evangheliei și al vieții noi în Cristos și pildă pentru orice creștin. Iar Sfântul Grigore de Nazianz vede în Iob chipul sfințeniei la care omul ajunge prin răbdarea suferinței.