Zi-mi un lucru bun pe care l-a adus Biserica?

Înainte de a spăla rufele trebuie totuşi să separ apele: dacă omul zice că e ateu din principiu, pace lui! Nu abordez acum validitatea sau invaliditatea acestei afirmaţii. Dezbat, în schimb, afirmaţia ateilor militanţi şi a celor „spirituali dar nu religioşi”. Mai precis, cei care spun că sunt atei sau nebisericoşi pentru că vezi dom’le „Biserica”, „preoţii”, „religia”, „eu ştiu mai bine”.

Problema de bază pe acest subiect nu este una de ordin religios sau teologic, ci una şi mai elementară: e o problemă de ordin raţional. În sensul că argumentele antireligioase sunt de fapt atacuri bazate pe buşeli de gândire, mimări ale raţiunii şi falacioase logice. Cele mai frecvente sunt: „ad hominem”, „omul de paie”, „tu quoque”, „falsa echivalenţă” sau pura subdezvoltare emoţională. Ani la rând am trăit după ele fix ca prostul care se crede geniu (încă nu m-am vindecat complet, sunt boli grele).

Nu sunt deloc un fan al clericalismului sau al legalismului religios, dar nici îndeajuns de sconcs să mă mulţumesc cu putoarea propriei mele ignoranţe arogante. De asta mă folosesc în viaţă nu doar de ce trăiesc pur subiectiv şi leneş, ci şi analizând critic munca experţilor pe domeniul lor, fie ei atei sau credincioşi. Priveliştea lumii se vede altfel când renunţi să te mai uiţi în gura caraghioşilor-vedetă de gazetă şi începi să îi urmăreşti pe profesionişti (deşi sunt mult prea discreţi). Unuia dintre ei, Tim O’Neil (istoric ateu), îi urez să îşi scoată cartea promisă: „History for dumb atheists”.

După preambulul ăsta cam lung dar necesar, un fel de spălat pe mâini înainte de masă, să revenim: „Zi-mi un lucru bun adus de Biserică?”. Răspund într-o frază pe care încerc să o detaliez sumar: Biserica a adus tot ce eşti tu care împiedică să nu sari înapoi în rândul cimpanzeilor genocidali cu propria-ţi rasă şi e tot ce te protejează ca tot ce te înconjoară să nu te devoreze cât ai zice „aoleo!”.
Cele câteva mii de ani de istorie datată a umanităţii ne indică ca fiind drept o specie scăldată în distrugere, instabilitate şi haos. Iar picătura de creştinism în acest butoi de sălbăticie umană a însemnat acel strop care a schimbat la faţă pământul, treptat dar sigur. Cea mai extraordinară civilizaţie (cea occidentală) îşi are temelia la Ierusalim şi stâlpii de susţinere la Atena. Revoluţiile sociale, politice şi ştiinţifice au avut ca punct de desprindere de pământ revoluţia teologică a iudeo-creştinismului!

1.Revoluţia demnităţii individului are la bază o revoluţie teologică: în termeni recenţi i se mai spune şi drepturile omului din clipa concepţiei până la ultima suflare. Persoana umană, tu, ai valoare intrinsecă infinită. Tu, eşti o valoare în sine şi nu un instrument. Până şi statul trebuie să se plece înaintea individului. Aceasta e o idee extrem de bizară în istoria omenirii, departe de a fi ceva de la sine evident şi nefiind un fapt demonstrabil prin ştiinţa empirică. Ea are la bază o axiomă iudeo-creştină metafizică înscrisă în primele rânduri ale Genezei şi prin evenimentul Întrupării: Dumnezeu şi-a imprimat imaginea numai asupra omului. Această creatură, omul, are o scânteie divină în el ce îi conferă facultăţi unice şi o demnitate inviolabilă, independent de orice decizie a societăţii.

2.Revoluţia ştiinţifică are la bază o revoluţie teologică: separarea Divinităţii de creaţie este, din nou, înscrisă în primele rânduri din Geneză. Dacă obiectul pe care îl cercetezi e doar hazard şi neinteligibil, nu te apuci de munca de cercetare, iar dacă e sacru, nu te atingi de el. Întrucât tot ce există e creaţia continuă a lui Dumnezeu (Logosul, Raţiunea), orice creează El poartă amprenta inteligibilităţii. Iar dacă ce creează El nu este El (nu e sacru), se poate deci sonda şi supune experimentelor spre cunoaştere. Creştinii (şi o mână de păgâni precum Aristotel) vedeau în cercetarea a tot ce există în creaţie noi moduri de a-l descoperi pe Creator, căci întregul mecanism al cosmosului vorbeşte în felurite moduri despre cum şi cine e acest Dumnezeu. Încă din primele rânduri ale Bibliei, Divinitatea îl îndeamnă pe om să cunoască natura, să o supună şi să se îngrijească de ea.

3.Revoluţia separării puterilor în stat are la bază o revoluţie teologică: nu există vreo afirmaţie mai lapidară a Divinităţii în această chestiune decât cea a lui Isus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Aceste două mari realităţi, Biserica şi polis-ul, trebuie înţelese separat dar nu prin excludere reciprocă. Asta e o axiomă iudeo-creştină primară, nu e o invenţie modernă. Secularizarea îşi are seminţele în iudeo-creştinism. Când tensiunea dintre aceste două realităţi a fost una sănătoasă, a adus numai bine, căci corectau reciproc modul în care activau în contextul diferitelor epoci.
Revoluţia teologică creştină a generat o nouă minte, şi deci o nouă viziune despre lume, ce a făcut posibile toate formele de cunoaştere şi dezvoltare pe care le avem astăzi. Până şi la celelalte mari civilizaţii (sumeriană, indiană, musulmană, chineză etc.) apogeele lor umaniste şi științifice sunt doar tangenţiale. De ce aţi presupune că aţi avea tot ce aveţi acum fără temelia iudeo-creştină? Nu este deloc de la sine evident!

Trei analizele făcute de chinezii comunişti (sunt ultimii pe care îi putem suspecta de simpatii creştine) în 1992, 2003 şi 2006 despre puterea culturii occidentale, ajung la aceeaşi concluzie: „La început am crezut în cercetarea noastră că motivul ascendenței Occidentului asupra lumii erau armele mai puternice, apoi am crezut că sunt sistemele politice mai bune, apoi sistemul economic. Dar în ultimii 20 de ani, am înțeles în urma cercetărilor noastre că, în centrul culturii occidentale, este creștinismul”. „Doar dacă acceptăm această înțelegere a transcendenței drept criteriu vom putea pricepe înțelesul real al unor concepte precum cele de libertate, drepturi ale omului, toleranță, egalitate, dreptate, democrație, domnia legii, universalitate și protecție a mediului”.

Aţi auzit de Oxford, Sorbona, Cambridge, Bologna, Harvard, Yale, Princeton ori de cele mai vaste şi mirabile biblioteci precum Admont Abbey, St. Gall Abbey, Strahov ori Clementinum (toate au fost înfiinţate şi administrate de Biserică). Călugării (benedictinii) au recuperat şi au pus bazele culturii în Europa când era în hău după căderea Imperiului Roman de Apus, mănăstirile cu activitatea lor de „scholae monasticae” fiind precursoarele universităţilor. Nu mai vorbesc de iezuiţi, care au înfiinţat nenumărate instituţii educaţionale pe toate continentele (plus contribuţia lor directă în domenii precum magnetismul, optică, electricitate şi anatomie).
Aţi auzit de Mendel (tata la genetică şi călugăr augustinian), Bacon (franciscanul zis „Doctor mirabilis”, tata la metoda experimentală), Copernic (tata la astronomie, preot neconfirmat), Albert cel Mare (călugăr şi episcop zis „Doctor universalis” sau „Doctor expertus”, tata la fizică, logică, biologie, psihologie), Lemaître (preot şi tata la teoria Big Bang), Pasteur (tata la microbiologie), Keller (călugăriță, prima femeie ce şi-a luat doctoratul în informatică, prin anii ’60), Gaetana Agnesi (prima femeie care a ocupat o catedră de matematică, la Universitatea din Bologna), Dr. Maria Montessori (vă zice ceva Şcoala Montessori?), Borgognoni (episcop, chirurg, tata la anestezie şi practici antiseptice), Lejeune (genetician, tata la descoperirea cauzei Sindromului Down), Hildegard von Bingen, Sir Thomas Moore, Descartes, Pascal, Scotus, Ockham, Erasmus – adică preoţi, călugări şi laici care îşi trăiau credinţa la fiecare respiraţie?

Aţi auzit de Boethius, Tocqueville, René Girard, Jacques Maritain, Étienne Gilson,? Dar de Dante, Petrarca, Bocaccio, Shakespeare, Dostoyevsky, JRR Tolkien, C.S. Lewis? Sau poate de Bach, Mozart, Vivaldi (nu ştiam că e şi preot)?
Aţi auzit de Magna Carta, Declaraţia de Independenţă a SUA, mișcările de abolire a sclaviei şi emancipare a femeii, Uniunea Europeană? Au ca promotori pe creştini, iar printre rândurile textelor fondatoare se pot întrezări axiomele iudeo-creştinismului (deşi UE şi-a cam ucis părinţii şi o ia uneori rău pe pustie). Ştiaţi că capitalismul se datorează fraţilor noştri în credinţă (deseori mai înceţi la minte, dar pe care îi iubim), protestanţilor? Dar de centralitatea familiei pentru împlinirea individului uman şi bunăstarea societăţii (familia e supranumită în teologie şi „Biserica de acasă”, locul unde Iubirea, Speranţa şi Credinţa trebuie să abunde, iar Frumuseţea, Adevărul şi Binele trebuie să domnească (adică Dumnezeu); de asta căsătoria în creştinism e ridicată la rang de Sacrament, nu doar o convenţie utilă la nivel social)?
Aţi auzit de conceptul de spitale, orfelinate, azile de bătrâni, centre sociale pentru săraci şi persoane abuzate? Aţi auzit de spaţiul special în zidul bisericilor şi mănăstirilor din Evul Mediu unde mamele erau rugate să îşi lase pruncii nedoriţi decât să îi omoare? Biserica stă la baza apariţiei tuturor şi îşi au ca fundament doctrina socială a creştinismului. Alături de centralitatea Logosului (Adevărul), stă virtutea compasiunii care derivă din existenţa unui Dumnezeu ce iubeşte milostiv infinit pe păcătoşi şi suferinzi. Astfel, Biserica, constituită din ordine religioase ori laice sau simpli indivizi, este de departe organizaţia cu cea mai mare activitate socială şi caritabilă de pe întreaga planetă şi pe întreaga planetă.
În zilele libere, Biserica nu s-a sfiit să aducă dibăcie şi fineţe în producerea berii, vinului, şampaniei şi coniacului (salutăm pe Dom Pérignon – călugăr benedictin), şi nici să se lupte cu domesticirea găinilor cu rating bun la ouat. Nu avem noi suficient Facebook cât de lungă ar putea fi lista.

Cine e această Biserică? Fiecare botezat, adică şi eu sunt Biserica! E compusă din cei mai mari păcătoşi încăpăţânaţi şi din cei mai mari păcătoşi recuperaţi ca sfinţi (laici şi clerici, anonimi sau vestiţi). Nu ştiţi voi să număraţi câtor suflete această Biserică le-a şters lacrimile, le-a bandajat rănile, le-a stăvilit foamea, le-a mângâia bătrâneţile, le-a îmbrăţişat copilăria şi le-au salvat de la abandon, disperare şi degradare. De asta când aud pe cineva că bălăcăreşte general Biserica şi nu un individ sau o situaţie bine definite, de fapt mă bălăcăreşte pe mine, familia mea, istoria identităţii şi culturii mele şi tot ce a putut fi mai bun în societatea umană. Ignoranţa lor arogantă nu îi pune într-un penibil comic, ci într-un penibil grotesc.

Există şi multă zdrăngăneală în Biserică, dintotdeauna a fost. Modul în care axiomele iudeo-creştine s-au asimilat a fost supus provocărilor culturilor şi epocilor pe care le-au traversat. Prin urmare, a avut parte şi de dozele sale de derapaje. Numai un om neîntreg la minte poate contesta unele meschinării odioase în care religia a fost/este pretextul. După cum ziceau latinii: „Corruptio optimi pessima”, adică „Coruperea celor mai buni este cea mai devastatoare”. Unele obiecţii sunt justificate şi multe critici sunt binevenite, mai ales la adresa câtorva preoţi şi episcopi. Însă nu suport să vină degeneraţi înfumuraţi sau cerşetorii de atenţie cu anchetele lor făcute numa’ pe juma’ şi cu o cultură numa’ pe sfert, care încep să strige fără căpătâi următoarele capete de acuzare:

-Vai, războaiele religioase!
În „Enciclopedia războaielor” de Charles Phillips şi Alan Axelrod (cutez să citez istorici şi nu pe comedianul George Carlin ori pe Gervais), din 1763 de războaie documentate cam 123 au implicat şi cauze religioase. Adică mai puţin de 7% din totalul conflictelor (nu doar cele în care au fost implicate creştinii, ci toate). Nu trebuie uitat că uneori religia a fost şi este deseori doar faţada pentru meschinăriile politice, iar alteori există şi situaţia războiului just.

-Vai, Inchiziţia!
Ca orice intenţie bună, în situaţiile când ajunge pe mâna unor incompetenţi sau degeneraţi, Inchiziţia a dat naştere uneori şi la tragedii. Însă lăsând de o parte calomniile cu miturile lor urbane şi mergând printre rândurile de istorie şi aburi de burbon, vom descoperi că existau 3 tipuri de Inchiziție: una în sudul Franţei, legată de cathari (aveţi idee cam cine erau ăştia şi cam ce le născocea mintea?), cea Romană (cam boemă în mare parte) şi infama Inchiziţie Spaniolă (sub obedienţa puterii laice). Mai pui că mulţi dintre cei care erau acuzaţi preferau să fie judecaţi de Inchiziţie decât de un tribunal laic (strigau blasfemii în tribunalul laic sperând ca dosarul lor să fie plasat pentru anchetă autorităţilor ecleziale). Mai pui că mulţi dintre inchizitori nu erau preoţi ci laici educaţi în drept, iar tortura foarte rar folosită şi numai sub supraveghere. Mai pui că deşi vânătoarea de vrăjitoare era o obsesie în Europa pentru autorităţile seculare, era de puţin interes pentru Inchiziţie considerând-o în majoritatea cazurilor o formă de escrocherie. Mai pui că arderile pe rug din restul Europei nu prea erau cauzate de Inchiziție căci aceasta se limita în principal la zonele menţionate mai sus şi numai în centrele urbane. Mai pui că, de la an la an, istoricii tot scad numărul estimativ în care a fost aplicată pedeapsa capitală (de la milioane, momentan au coborât la 3-5000 pe o perioadă de 350 de ani). Apoi, cât era vorba de dispute religioase şi cât se plăteau poliţe între vecini duşmănoşi ori rivali politici, e de discutat de la caz la caz (vezi moartea Ioanei d’Arc… Sfintei Ioana d’Arc). Şi nu mă luaţi cu cazul Giordano Bruno că vă ard. Dar, voi ăştia care vă imaginaţi curaţi la inimă (deşi cam analfabeţi într-ale gândirii critice echilibrate), cam ce cunoaşteţi despre ce înseamna realitatea comunităţilor umane din acele epoci? Cam cât de fragilă era stabilitatea vieţii şi societăţii? Voi nu prea ştiţi nici pe lume trăiţi acum, dar pretindeţi că ştiţi cum era lumea atunci.

-Vai, cruciadele!
Chem ca martori istoria şi bunul simţ: oare este moral să îţi aperi teritoriul şi populaţia în faţa unui islam ce are ca dogmă o politică de expansiune prin violenţă? Oare de ce a condamnat Papa unele cruciade duse pe arătură şi în bagabonţeală de unii lideri politici? Ce te face să presupui că tu ai cea mai vagă idee despre ce însemna societatea de atunci?

– Vai, Biserica oprima dezbaterea de idei!
Omu’ meu, Toma de Aquino zis şi „Doctor Humanitatis”, îşi începea cursurile la Sorbona spunând: „Utrum Deus sit?”, adică „Există oare Dumnezeu?”. Şi nu era un exerciţiu de retorică ci o chestiune supusă dezbaterii libere, căci aşa se făcea universitate pe vremea aia. Dacă acest subiect îl punea la bătaie din prima, atunci orice se putea supune dezbaterii. Problema era că Adevărul (Logosul) fiind central în creştinism, dacă nu aduceai dovezi sau argumente solide ci doar te jucai cu focul, posibil să arzi pe rug. Iar „crede şi nu cerceta” nu e o învăţătură creştină, ci „caută şi vei afla”.

-Vai, Evul Mediu e ”întunecat” pentru că… Biserica!
Mulţi sunt încă întunecaţi rău la minte, dar cu siguranţă nu medievalii şi nici Biserica. Minunăţiile de catedrale şi opere de artă cu care ne chinuim să băgăm câte un selfie nu sunt invenţii ale preoţilor ”obscurantişti”, ci minunăţii ale arhitecţilor, pictorilor, sculptorilor, poeţilor şi a altor bresle care îşi etalau dibăcia şi setea după frumos. Ei dădeau formă credinţei lor care iubea viaţa. Aşa făceau ei filozofie şi teologie. Pentru medievali arta nu era doar o artă a formelor, ci o artă a ideilor, expresia axiomelor metafizice, proclamarea virtuţilor creştine, aspiraţia la împlinire a fiinţei umane. Societatea creştină medievală este cea care a deschis uşa epocii moderne.

-Vai, arhivele Vaticanului!
Uite-te în oglindă şi fii sincer: tu nu îţi înțelegi propria viaţă, ce te face să crezi că ai dezvoltat reflexele intelectuale şi pregătirea scolastică ca să atingi documente complexe despre o lume ce ţi-e total străină? Tu care iubeşti otrava dulce a calomniei mai mult decât aerul de respirat, vrei să dai ochii cu cronici alambicate din viaţa politică, culturală şi religioasă, nu? Btw, Biserica nu a început la Vatican şi nici nu se încheie acolo.

-Vai, scandalurile de pedofilie!
O zecime de procent dintre toţi preoţii au fost implicaţi în scandaluri de pedofilie. Oricum este deja mult. O mare ruşine şi dezgust. Şi nu, nu ţine de Biserică sau de celibatul sacerdotal. Ţine de problemele psihice ale individului respectiv, de o proastă analiză asupra celor care cer Sacramentul Preoţiei şi de o teribil de proastă reacţie din partea unor episcopi în gestionarea acestor nenorociri. Şi da, Biserica duce o luptă continuă cu identificarea şi judecarea celor dovediţi (vezi anchetele interne cu decizii drastice demarate de Ratzinger cât a fost Papă).

-Vai, Biserica să îşi dea toate bogăţiile săracilor!
Acuzaţia asta atinge un nivel critic de prostie: termometrul a pocnit, pendulul a luat-o razna, ignoranţa e înlocuită cu ideologia neomarxistă şi cu nihilismul plin de resentimente. Nu ştiu de unde vine idioţenia că Biserica trebuie să fie săracă!? Creştinismul nu a promovat niciodată sărăcia materială drept virtute sau valoare. Fiind patroana şi ocrotitoarea artelor, o imensă parte din bogăţia ei materială o constituie operele de artă, clădirile de patrimoniu şi terenurile donate sau cumpărate în timp. Iar până acum s-a dovedit un administrator capabil al acestora. Apoi, dacă e activă economic, şi o face legal, moral şi cu succes, bravo ei (iar unde sunt abuzuri trebuie pedepsite). Dar voi, ce pretindeţi că sunteţi puri la inimă, precum vechii marxişti odinioară voi nu îi iubiţi pe săraci ci îi urâţi pe cei bogaţi, sunteţi de fapt apăsaţi de resentimentele propriilor eşecuri şi mediocrităţi.

-Vai, Biblia e varză!
Acesta e un argument venit din partea celor care nu prea au dat pe la şcoală în primele 8 clase. În faţa Bibliei, ateul militant are atitudinea analfabetului trândav care pus în faţa şcolii spune că educaţia e proastă şi nu mai e la modă. Fiind obişnuit să deschidă numai maculatură, normal că această librărie maiestuoasă de cărţi şi genuri literare i se pare o tâmpenie. Dar când nici măcar interpretarea pe gen literar nu prea o stăpâneşti, cum te aştepţi să înţelegi ceva precum „păcatul”, „Întruparea”, „credinţa” sau „religia”? Simplul fapt că zeci de cărţi, în atâtea genuri, scrise în câteva mii de ani, sub circumstanţe atât de variate, ce condensează poate zeci de mii de ani de experienţă, istorie şi civilizaţie umană, ajung în final să construiască un arc narativ coerent reprezintă în sine o minune.
Sistemul de credinţe iudeo-creştin, testat şi rafinat în mii de ani, a generat cadrul moral prin care înveţi la ce anume să priveşti în realitatea extrem de complexă în care te naşti, cum ar trebui să te comporţi pentru a supravieţui ca specie şi pentru a te împlini ca individ. Creştinismul i-a pus cravată Europei, însă ea pare că a renunţat la cravată şi preferă ştreangul. Parafrazându-l pe Nietzsche: „God is dead…” – „Dumnezeu a murit, noi l-am omorât şi nu există suficientă apă să spele sângele de pe mâinile noastre!”. Nu era un fan al creştinilor şi nu o spunea triumfător, ci cuprins de teroare. El anticipa orbirea voluntară ce urma să lovească în generaţiile ce-l vor succeda şi cu ponoasele-i pe măsură.

Iar generaţia mea extinsă (25-40 ani) e una dintre aceste cele mai proaste generaţii. E generaţia care confundă emoţiile cu argumentul, care îşi prelungeşte pubertatea intelectuală şi morală până la adânci bătrâneţi. Religia i-a devenit, surprinzător, un subiect mult prea dificil pentru viaţa de zi cu zi. Impresiile ei de buricul pământului că nu are nimic de învăţat din conversaţia care a animat inima omului timp de mii de ani o transformă într-o turmă la păşunat. Entuziasmul ”revoluţionar” al acestei generaţii nu vine dintr-un simţ moral (ea este relativistă) sau al valorii (ea este materialistă), ci din focul propriului handicap de a nu-şi găsi un sens pe lumea asta. Cei care critică cu aplomb credinţa, religia ori pe Dumnezeu sunt tocmai cei care ştiu cele mai puţine despre religie, credinţă şi Dumnezeu. Glumele lor faţă de Biserică nu au nimic vindecător sau pedagogic, ci sunt o formă de a-şi ascunde ori justifica neajunsurile intelectuale, morale şi psihologice. Cel mai adesea îl transformă pe Dumnezeu în maimuţica lor: dacă Dumnezeu nu se bagă atunci de ce nu se bagă, iar când se bagă atunci de ce se bagă!?! Când îi mai apucă, o dau în spiritualitatea de tip Oprah-Chopra: nişte truisme păgâne ofilite, de mult aruncate în tomberonul civilizaţiei. Iar faptul că această generaţie crede că domneşte având pe cap coroana „gândirii ştiinţifice” indică, în realitate, o formă de delir. Membrii acesteia nu ar ajunge nici să se dea jos din pat dacă s-ar chinui să aplice măcar o zi exigenţele metodei ştiinţifice la activitatea lor cotidiană. Li se oferă, în schimb, produsul acestei gândiri, deci nu o folosesc ei propriu-zis; în cel mai fericit caz se lovesc de „gândirea ştiinţifică” în mod accidental.

Şi la fel ca predecesoarele, această generaţie se mulţumeşte cu o compasiune de suprafaţă, căci adevărata compasiune cere Adevărul, acela chirurgical, de care toţi fugim ca nişte sclifosiţi. Fuge, fuge de Adevăr această generaţie de „snowflakes”, fulgi de nea. Apoi se îmbracă doar cu aparenţa virtuţilor pentru a găsi mereu sursa răului şi a prostiei numai în afara ei.

Până şi „societatea civilă” a acestei generaţii, după primele ei gângureli inocente, în lipsa unei metafizici coerente şi consistente pe care numai credinţa o poate produce, tinde să devină gloată. Virtuţile umaniste ale acestui civism se mişcă în derivă, desprinse din calota-mamă creştină unele devin ideologii înapoiante, uneori criminale. Iar faptul că îţi lipeşti pe frunte titulatura de ”jurnalist” ori ce te-oi mai visa tu, nu văd de ce ţi-ar da vreun statut superior moral sau intelectual cât timp te adapi din aceeași baltă.

Totul i se oferă mură-n gură, precum unui nou-născut care este imediat îngrijit şi alăptat. De cine? Ei bine, de acea cultură construită în mii de ani care a implementat până la reflex axiomele iudeo-creştine, căci în lumea cu adevărat reală nu ar apuca nici măcar dreptul la o ultimă dorinţă înainte de execuţie.

Au mai existat generaţii printre cele mai civilizate, mânate de utopii umaniste dintre cele mai emoţionante, curgea siropul din ele. Şi, ”eliberate de religie”, din ele au izvorât cele mai groaznice patologii şi cele mai teribile ticăloşii.

Prostia e atât de atrăgătoare pentru generaţia mea deoarece ideologia cere aproape zero efort intelectual (autocritică) şi te lasă cu un sentiment dulceag de aparentă superioritate morală. Nu găsesc deloc evident că indivizii acesteia ar avea mintea şi inima în locurile care trebuie. De ce oare ei presupun că cunosc suficient despre lumea asta şi că au habar cine sunt, că au vreo idee ce înseamnă valoare, standarde, virtuţi sau moralitate ori umanism sau iubire? Nu înţeleg ce îi face să îşi atribuie o poziţie de superioritate, mai ales când sunt nişte cadavre sufleteşti?
Şi tocmai printre aceste cadavre trebuie să umble Biserica, Poporul Ales. Care Popor Ales mă uit azi la el ca la un munte de sare arid şi fără gust. Un Popor Ales căzut în derizoriu: fără noimă, blazat, păgânizat, acrit, speriat de viaţă, care la rându-i se camuflează în turma societăţii precum zebrele. Când de fapt, după modelul lui Isus, creştinul trebuie să transmită limpezime şi forţă chiar şi atunci când tace! Când de fapt ar trebui să îşi strige de pe acoperişuri moştenirea de mii şi mii de ani de tradiţie intelectuală, culturală, artistică şi socială, concentrate de înţelepciune livrate în regim de linia întâi. Când de fapt ar trebui să manifeste în infinite moduri frumoasa luptă a creaturii cu Creatorul şi alergătura lui Dumnezeu după inima omului. Când de fapt ar trebui să articuleze tăios acea primă confruntare personală dintre mintea sa şi adevărul minţii lui Divine, acea primă scânteie de iubire încăpăţânată pusă de Treime în inima creştinului îndărătnic. Mândria acestui Popor nu vine din faptul că ar fi fără slăbiciuni, ci că este Ales în pofida slăbiciunilor sale. Vai vouă creştinilor, aţi eşuat în tot ce Dumnezeu v-a arătat şi v-a chemat să faceţi şi să fiţi! Aţi eşuat să întrupaţi credinţa voastră în cine sunteţi şi cum acţionaţi zilnic, la fel cum El s-a întrupat şi v-a îmbrăţişat pe voi, şi odată cu voi a îmbrăţişat viaţa în toate râsetele şi plânsetele ei.

Lipsa de identitate şi spiritele fără contur, acesta e motivul numărul 1 pentru care lumea face mişto de credincioşi iar pentru tineri sunteţi irelevanţi. V-aţi pierdut şi pe voi şi aţi pierdut şi cultura la zi. Asta ar trebui să vă facă să nu vă mai dormiţi nopţile, căci vă rataţi însăşi sensul existenţei voastre.

Creştinismul e o realitate naturală şi supranaturală. Biserica e o realitate naturală şi supranaturală. Realitatea naturală o reprezintă comunitatea de oameni, cei botezaţi. Însă dacă ar fi doar atât, chiar şi prima Biserică (adică apostolii) s-ar fi autodistrus în primele anotimpuri de existenţă. Dacă iei la puricat istoria creştinismului, dai de prima minune: cum de nu a făcut implozie o asemenea chestie precum Biserica creştină? Cum de a rezistat împotriva propriei sale înclinaţii spre degradare şi autodistrugere?

Nu am auzit pe nimeni, în nici o epocă, să proclame că biserica umană este perfectă şi că de asta face parte din ea. Perfectă este, de fapt, Biserica divină, adică prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul bisericii umane, între acei oameni care i-au permis să îi îndumnezeiască tocmai în slăbiciunile şi în păcatele lor.

Biserica e comunitatea privilegiată pentru că e chemată în existenţă de Dumnezeu însuşi. El e cel care a voit-o şi o voieşte (nu vreun popă sau altul) pentru a se dărui oamenilor într-un mod particular şi intim (Sacramentele). Ca apoi, aceşti oameni să continue acţiunea Lui pe pământ, să devină carnea şi oasele Lui care acţionează în lume. Dumnezeul-Treime este Biserica divină (perfectă) în jurul căreia se adună biserica umană (păcătoasă).

Radeţi toate bisericile şi catedralele! Biserica va continua, nu doar pentru că Dumnezeu există ci pentru că El va alerga mereu îndrăgostit după inimile oamenilor şi îi va strânge în jurul Său.